Jurnalul unei povesti scrise

Romanţa este floarea gingaşă, care dă farmec iubirii. Ea trebuie cultivată cu grijă pe solul prielnic al respectului. Romanţa nu poate supravieţui acolo unde este ignoranţă şi indiferenţă. Fără dăruire, imaginaţie, creativitate, încet va păli şi va muri…Cere sensibilitate,timp şi atenţie pentru persoana iubită!  Astfel, planta firavă a iubirii se dezvoltă, creşte. Romanţa aparţine iubirii aşa cum soarele aparţine zilei!

 Îmi place să cred că iubirea adevărată este eternă.  Obârşia ei este din eternitate şi ea durează pentru eternitate!  Iubirea adevărată este mult mai mult decât un cuvânt frumos, un sentiment nobil, un principiu înalt,  o chestiune de etică, o simţire trecătoare…

Simt un parfum de tristete…Romanța iubirii stă culcușită în inima mea și iși așteaptă stăpânul , insă el…el nu știe și caută iubirea în altă parte…departe de mine…

Multi dintre noi am simțit, sau am fost curioși să simțim intensitatea dragostei la prima vedere. Dragostea la prima vedere depășește logica, rațiunea și nu poate fi controlată.  Nu l-ai văzut niciodata,  dar e suficient un zâmbet pentru ca viața să ți se schimbe. Simți fluturași în stomac, inima bate mai tare decat de obicei, ai impresia că îl cunoști de o viață și ca soarta v-a pus fața în fața în jocul dragostei. Este imposibil să descifrăm mecanismul  prin care doi oameni, până atunci necunoscuți unul altuia, se indragostesc intr-o clipită? Unii spun că de vină sunt hormonii, alții cred că e doar atracție fizică sau că e scris in stele să ne îndrăgostim irevocabil de cineva.

O privire, un zâmbet, un gest. Te poți îndrăgosti ușor sau barbatul potrivit pentru tine trebuie să te cucerească după nenumarate întâlniri și discuții? Cât durează de fapt dragostea la prima vedere? Chiar și cei mai reticenți, mai conservatori si raționali dintre noi, nu pot opune rezistența atunci când văd pe cineva și nu-și mai pot dezlipi ochii. Desi e posibil să conștientizezi că nu e persoana ideala pentru tine, nu mai poți judeca logic. De asemenea, nu mai există nici o barieră de netrecut, ba, mai mult, nici nu te mai intereseaza parerea celor din jur, nu ne mai interesează ca poate diferența de vârstă poate face această relație imposibilă. El, un bărbat în toată firea și tu…o copilă ce abia  pășește în viață… Totul indică sa fie o relație imposbilă.

De ce o privire, de ce un zambet, de ce un gest, de ce un cuvant, de ce o conversatie formala te fac să te pierzi cu firea? Ce se întâmplă de fapt? E destin? Sau e doar atracția despre care vorbește toată lumea? Orice ar fi…cu sau fără dragostea la prima vedere, trebuie sa luptăm pentru a ne gasi adevărata fericire, sa întâlnim persoana care ne face sa vibrăm chiar și atunci când doar îi întâlnim privirea

Ea stă plictisită și foarte frumoasă

părul ei negru este supărat

mâna ei luminoasă

de mult m-a uitat

de mult s-a uitat și pe sine

cum atârnă pe ceafa scaunului.

Eu mă înnec în lumini

și scrâșnesc în crugul anului.

Îi arăt dinții din gura

dar ea știe că eu nu râd,

dulcea luminii făptură,

mie,pe mine mă înfățișează pe când

ea stă plictisită și foarte frumoasă

și eu numai pentru ea trăiesc

în lumina fioroasă

de de sub ceresc.

Mă acopăr cu vorbe, cu substantive,  cos rana cu un verb. Îţi scriu cu trupul meu aceste ultime cuvinte…”Hai, respiră-mă odată, poate te sufoci cu mine!” Eu sunt de gheaţă şi uneori inima mea patinatoare ar vrea să se culcuşească în căldura ta cu riscul de a se topi. Ochi-mi sunt orbiţi, buzele pecetluite şi totuşi în imensitatea întunericului tot ce văd e ochiul tau ce plânge pentru amintirea mea. Te întrebi de ce? De ce nişte simple cuvinte mi-au omorât sufletul? Îţi apar în vis asemeni  unui vant rece şi îţi şoptesc la ureche…Uite aşa rămânem orbi,surzi,numai datorită cuvintelor.Aş sta încinsă la pieptul tău,sau mult mai bine ar fi să-mi fie rău, să fiu în agonie…poate aşa ţi-ai da  seama  cum e să trăieşti fără mine. Mintea mea nu percepe greşeli. Dar răul meu de l-ar desface aşa cum ştie el…dar de ce? Ni se urâse cu atâta linişte?

Din ce în ce te stingi, te ştergi ,abia te ţin într-un cuvânt  şi mă pierd visând în albastrul tău iris. Dacă-nchind ochii te strivesc în pleoape,dacă respir te-mping în aer.Poate că această stare nu v-a trece niciodată. Acum sunt a cerului,în altă stare, în altă mişcare.

Pictată în gri …lumea mea nu v-a zâmbi.Doar tu mă colorai în roşu cândva…. va fi tristă o bucată de timp şi nu va mai zâmbi.

Te voi iubi mereu….Îţi las lacrimile ce le-am vărsat când mi-ai dat primul sărut …îţi las zâmbetul căci tu l-ai adus în viaţa mea …îţi las sclipirea din ochii mei cafenii deschisi de lumina anotimpului şi nu în ultimul rând cărţile căci cu ele îmi petreceam puţinul timp în care nu eram cu tine!

Putem numara stele de pe cer din nebunie ori din plictiseala. Uneori din ambele motive. Insa de cele mai ori uitam sa ne numaram si pe noi,singura stea,singura planeta, singurul soare care conteaza!Privim Universul cu o ciudata neincredere, de parca nu am putea concepe ca mai exista si alte lumi, si alte realitati, si alte locuri in care alte forme de oameni iubesc, urasc, ucid, traiesc! Astfel ca, realitatea ne izbeste necontenit cu partea ei ascunsa in umbra: Ceea ce nu vedem ne vede. Ceea ce nu simtim ne simte. Ceea ce nu ne lipseste ne apartine. Treptat, insa, lucruri pe care nu le vedem devin vizibile iar lucrurilor pe care suntem obisnuiti sa le avem incepem sa le simtim lipsa. Natura noastra ne spune ca omul este un sistem dinamic in care o infinitate de lucruri pe care le avem face schimb de materie si spirit cu o infintate de lucruri pe care nu le avem. Atat timp cat va exista un echilibru in acest sistem va exista si armonie. Insa omul este o fiinta haotica ce va tinde sa-si asume rolul cunoasterii si va claca in fata noilor infinituri de necunoastere pe care le va intrezari. Omul nu a fost creat pentru a fi fericit ci pentru a oscila intre nebunia descoperirii si plictisela de armonie. Fericirea este doar momeala ce-l va tine in cursa, pana la sfarsit:”IUBIREA”.

Alergând, alergând mi se-nteţeau mşchii, iar scheletul alb ce-l port în mine a început să lucească os cu os, vertebră cu vertebră……Până când în minte îmi apărură,amintiri sunând,întâmplari ţipând, amintiri,întâmplări, vise, speranţe,veniri şi plecări.

Vreau să uit, să mă descotorosesc de partea ta din mine , iar gândurile, visele sper să se transforme într-o amnezie. Alerg, alerg, spre alt drum, departe de zidul de gheaţă al morţii şi doar vreau să sar din prăpastia spre bolta strălucitoare în care îmi sprijin lumea ideilor şi lumea noilor începuturi. Simt că sunt atât de aproape, oh nu, nu, nuuuuuu şi iată-mă….doar visez…!

Trecuse multă vreme de când nu îi mai întâlnisem privirea. Când ne-am zărit,aerul dintre noi şi-a aruncat privirea dintr-o dată spre imaginea copacilor indiferenţi şi goi ce păreau a fi indiferenţi la iubirea noastra. Oh…ne-am azvârlit, strigându-ne pe nume unul spre celălalt şi atât de iute că timpul se turti-ntre piepturile noastre.  Aş fi vrut să te păstrez în braţe aşa cum ţin trupul copilăriei din trecut, aş fi vrut să nu mă mai dezlipesc de tine.

E o întâmplare a fiinţei mele şi acum fericirea din interiorul meu e mai puternică decât mine, decât oasele mele, pe care le scâşneşti într-o îmbrăţişare mereu dureroasa dar mereu minunată. Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi şi plictisitoare ….nu vreau!

“Du-mă la fericire, în sus, izbeşte-mi tâmpla de stele până când lumea din spatele meu va uita de existenţa mea”

Ce bine că eşti! Ce mirarcă sunt! Două suflete diferite, zbindu-se,amestecându-se, două culori ce nu s-au vazut de mult, una jos întoarsă spre pamânt şi una sus, izbită de fulgere; aproape că mă simt ruptă de realitatea înfrigurată a minunii că eşti şi a-ntâmplării că sunt!!

Iarna cerne norii de zile întregi.Încerc să cuprind cu privirea depărtarea şi tot ce văd e o manta albă strălucitoare şi un roi de fulgi lucitori ce gătesc pământul.În depărtări se vad copii zbârlţi de frig şi îmbujoraţi ce trag după ei un şirag de sănii.Admir omătul sclipitor şi mintea mea zboară pntru o clipă departe……..

“Îmi e dor de surâsul tău,îmi e dor de tine mereu,în inima mea tristă tu eşti cel care zâmbeşte.Pentru mine tu eşti soarele în noapte,eşti călăuza paşilor mei eşti precum oceanul în pustiu”

Stau la geamul îngheţat şi privesc revărsatul de zori Razele de aur nemai zărite de mult ma izbesc puternic.Ochi-mi sunt întredeschişi şi visători.

Scriu aceste rânduri pierdute în văzduh cu gândul la cel ce odată mi-a încălzit sufletul.Nu îi scriu lui Dumnezeu căci de multe ori a tras sfori înaintea mea şi eu nu am ştiut să le sar,nu Viitorului că vreau să-mi lase speranţă în el ,nu Iubirii căci de mult stă culcuşită în mine,îţi scriu ţie Suflete Pereche ce de mult te-am întalnit dar nu am ştiut să te am …pe vremea când aparţineai altcuiva.Eram copila inocentă,cu ochii mari şi negrii ce  sclipeau la vederea trupului tau.

Îţi ofer inima mea putredă asemeni frunzelor de toamnă târzie să o vindeci cum ştii numai tu.De ce să mint?Te-am aşteptat întotdeauna!Ajunsesem la capătul puterilor ;  eram asemeni prafului ce sta prins de cutia cu amintiri şi înlăcrimez amintindu-mi de serile în care ne plimbam la braţ sub protecţia cerului instelat.

Câteodată mi se face frig de viaţă şi dor de tine;mă învăluie tristeţea amăruie căci mi-e dor de ochii tăi adânci pe care mi-i dădusei să-i cred.Au rămas speranţe şi iluzii moarte aşteptând să fie înviate de trupul tău ce le-a dat viaţa cândva.

Şi până la urmă ce contează cu cât măsori distanţa,când nu eşti aproape,ce contează cu ce măsori timpul când nu-l poţi întoarce ,contează doar clipa când am fost împreună

“Îmi e dor de surâsul tău,îmi e dor de tine!!”